Sunt mănușile de atelier din nitril sfârșitul pastei de mâini?

acum 1 oră

9 min de citit

Mănuși de atelier din nitril Gripzzly în timpul lucrului la motor, mâna strânsă pe o cheie tubulară

Există acel moment de la sfârșitul lucrului, când omul stă la chiuvetă și își freacă mâinile cu o pastă care miroase ca o combinație de săpun și nisip. Apa curge cenușie, apoi mai deschisă, în cele din urmă aproape curată. Aproape, pentru că la încheieturile degetelor rămâne oricum o linie întunecată, de parcă cineva le-ar fi conturat cu creionul. Unghiile au un contur pe care nu îl mișcă nimic în afară de timp.

Timp de decenii am tratat asta ca pe un fel de semn distinctiv. Mâini murdare, adică cineva chiar muncea, nu doar semna comenzi. Este ceva adevărat în asta, doar că linia aceea de la încheietura degetului nu este murdărie în sensul obișnuit. Este un rest de ulei uzat. Iar uleiul de motor uzat se află pe lista lucrurilor pe care nimeni nu și le dorește pe mâini toată ziua.

Linia întunecată de la încheietura degetului

Agenția Internațională pentru Cercetare în Domeniul Cancerului clasifică uleiurile minerale nerafinate și slab rafinate drept cancerigene pentru om, adică grupa 1, aceeași categorie de certitudine ca azbestul sau fumul de tutun. Uleiurile de motor uzate se încadrează în această grupă, pentru că în timpul funcționării motorului acumulează hidrocarburi aromatice policiclice și metale. Istoric, această legătură a fost descrisă pe baza îmbolnăvirilor la muncitorii cu contact permanent cu pielea, în principal carcinom cutanat cu celule scuamoase. Se estimează că, în Uniunea Europeană, aproximativ un milion de lucrători sunt expuși la uleiuri uzate, iar principala cale de expunere este tocmai pielea. Nu plămânii, nu stomacul. Pielea.

contactul permanent cu pielea provoacă în principal carcinom cutanat cu celule scuamoase. Se estimează că, în Uniunea Europeană, aproximativ un milion de lucrători sunt expuși la uleiuri uzate, iar principala cale de expunere este tocmai pielea.

Nu este un motiv de panică, pentru că doza și durata contactului fac diferența, iar uleiurile de bază de astăzi sunt mult mai bine rafinate decât cele din anii '50. Este însă un motiv foarte bun de a înceta să tratăm contactul cu uleiul ca pe un folclor al meseriei.

La aceasta se adaugă ceva ce se vede mult mai repede decât un cancer, adică un simplu eczem al mâinilor. Dermatita de contact iritativă este responsabilă pentru undeva între jumătate și optzeci la sută din toate bolile de piele profesionale și este de aproximativ cinci ori mai frecventă decât forma alergică. Într-un studiu care a comparat 153 de lucrători din ateliere auto cu 140 de angajați de birou, eczemul mâinilor a fost constatat la 19 la sută dintre primii și 7,9 la sută dintre ceilalți. Cel mai rău au ieșit mecanicii și tehnicienii de cutii de viteze, adică cei cu cel mai mult contact cu lichidele.

Mecanismul este banal și tocmai de aceea perfid. Uleiul, unsoarea, solventul de frâne și degresantul fac exact ce au fost create să facă, adică dizolvă grăsimea. Pielea are și ea un strat de grăsime, iar acesta este cel care ține apa înăuntru și murdăria afară. Când îl elimini suficient de multe ori, bariera încetează să se refacă. Atunci apare asprimea, apoi crăparea vârfurilor degetelor iarna, apoi mâncărimea, iar apoi vizita la dermatolog și întrebarea dacă nu s-ar putea totuși schimba postul.

Cauciucul care s-a născut din lipsa cauciucului

Amuzant este că materialul care astăzi salvează situația a apărut cu totul întâmplător, cu ocazia unei probleme complet diferite.

La granița dintre anii '20 și '30 ai secolului XX, Europa avea probleme cu accesul la cauciucul natural. Chimiștii germani Erich Konrad și Eduard Tschunkur căutau un înlocuitor și, în 1931, au combinat acrilonitrilul cu butadiena. Copolimerul a fost brevetat în 1934, iar producția la scară industrială a fost lansată un an mai târziu. Substitutul de cauciuc a ieșit mediocru, pentru că în multe privințe era inferior originalului, dar avea o trăsătură pe care originalul nu o avea deloc: nu se umfla în contact cu uleiurile și combustibilii.

Industria auto a prins ideea din zbor. Nitrilul a ajuns în furtunurile de combustibil, garnituri, o-ringuri și simeringuri, și stă acolo până astăzi. Cu alte cuvinte, aceeași idee de material care, în motorul tău, are grijă ca uleiul să rămână pe partea corectă a garniturii, este aceeași idee care, pe mână, are grijă ca uleiul să rămână pe partea corectă a mănușii. O simetrie aproape poetică, pentru chimie industrială.

Nitrilul mai are un avantaj, despre care se vorbește rar, până când cuiva nu începe să-i mănânce antebrațul. Nu conține proteine de cauciuc natural, responsabile de reacția alergică imediată de tip I. Pentru al doilea tip de problemă, alergia de contact de tip întârziat, sunt de obicei responsabili nu polimerii înșiși, ci acceleratorii de vulcanizare, în primul rând tiuramii, ditiocarbamații și tiazolii. Aceștia sunt cei mai importanți alergeni de contact din mănușile de protecție, în general. De aceea, informația că o mănușă este fără latex și fără tiurami nu este un ornament pe cutie, ci un lucru concret pentru cineva care o poartă opt ore pe zi.

De ce alunecă cheia dintr-o mănușă netedă

Toată lumea cunoaște acest moment. Tubul de douăsprezece, strâns, de sus picură ulei, mâna alunecă, cheia aterizează undeva între galerie și carter. Reacția umană este mereu aceeași: e vina mănușii.

Parțial pe bună dreptate, pentru că fizica este necruțătoare aici. Între mână și unealtă se formează o peliculă subțire de lichid, care funcționează exact ca un lagăr de alunecare. Cu cât pelicula este mai groasă, cu atât coeficientul de frecare este mai mic, până în punctul în care ții cheia doar prin forța de strângere, nu prin aderență. Este exact același mecanism ca acvaplanarea, doar la scara mâinii. În studiile privind frecarea diferitelor materiale de mănuși pe aceeași suprafață, prezența uleiului reduce coeficientul de frecare cu aproximativ jumătate, comparativ cu aceeași suprafață umezită cu apă.

Textura de pe suprafața mănușii nu este, deci, o chestiune de estetică sau un nume atrăgător. Este o rețea de caneluri prin care lichidul are pe unde să fugă, astfel încât, în locul unei pelicule continue, să apară insule de contact real dintre material și metal. Cu cât rețeaua este mai deasă și cu cât acoperă mai bine întreaga suprafață de prindere, cu atât sunt mai puține locurile în care uleiul se poate întinde uniform. De aceea, la mănușile de atelier are sens o textură care acoperă tot interiorul palmei și toate degetele, nu doar o moletare ușoară la vârfuri, care funcționează la recoltarea de sânge, dar nu la deșurubarea unei sonde de oxigen.

În Gripzzly, de asta se ocupă structura diamant distribuită pe toată suprafața de prindere a palmei și a degetelor. La aceasta se adaugă un lucru pe care nimeni nu îl plănuiește, dar pe care toată lumea îl folosește: poți folosi telefonul cu ele, deci deschizi catalogul de piese fără să-ți scoți mănușa și fără ca ecranul să se înnegrească.

Cinci obiceiuri care strică și o mănușă bună

O mănușă bună, folosită greșit, protejează mai prost decât una obișnuită, folosită cu cap. Iată lista lucrurilor care se văd cel mai des în ateliere.

O singură pereche pentru toată tura. O mănușă de unică folosință este o barieră pentru contact scurt și stropire, nu un costum pentru scufundarea mâinilor într-o cadă cu degresant. Standardul EN ISO 374-1 împarte mănușile în tipuri, în funcție de timpul de permeație: tipul A înseamnă cel puțin șase substanțe de pe listă, cu un timp de peste treizeci de minute, tipul B cel puțin trei substanțe peste treizeci de minute, tipul C o substanță peste zece minute. Cuvântul cheie este timpul. Permeația la nivel molecular începe din prima secundă de contact, iar mănușa nu semnalează că tocmai a încetat să mai funcționeze. Una murdară se schimbă imediat, nu atunci când se uzează.

Mărimea aleasă din ochi. O mănușă prea mare face cute în locurile cheie, elimină senzitivitatea și se agață. Una prea mică se întinde pe încheieturi, obosește mâna toată ziua și se rupe în cel mai nepotrivit moment. Mărimile de la S la XXL nu sunt în catalog degeaba.

Mănuși lângă elemente rotative. Acesta este singurul punct de pe listă la care nu există loc de discuție. Inspectoratul britanic HSENI, după o serie de accidente la strunguri, a scris direct că purtarea mănușilor crește riscul de prindere și nu este niciodată permisă lângă piese rotative ale mașinilor, precum strungurile convenționale. Același lucru este valabil pentru mașinile de găurit de banc. Materialul se agață de obiectul care se rotește mai repede decât apuci să retragi mâna, iar mănușa va trage după ea toată mâna. La strung, la mașina de găurit și la polizorul de banc, mănușa se scoate. Întotdeauna.

Spălarea și uscarea mănușilor „pentru a doua oară”. De unică folosință înseamnă de unică folosință. Solventul folosit pentru spălarea părții exterioare apucă să o deterioreze, microfisurile nu se văd, iar aceeași substanță de care mănușa trebuia să protejeze rămâne închisă în ea, împreună cu mâna.

Îmbrăcarea pe mâini ude și spălarea mâinilor cu solvent. Umezeala de sub mănușă macerează epiderma și favorizează iritațiile, iar spălarea mâinilor cu benzină de extracție sau cu solvent de frâne este cea mai scurtă cale de a descompune complet bariera lipidică. Mâinile se spală cu un produs pentru mâini, se usucă bine și abia apoi se pune mănușa.

Ce citești pe cutie înainte să o deschizi

Ambalajul mănușilor arată ca o colecție de pictograme întâmplătoare, dar fiecare dintre ele înseamnă ceva, așa că, câteva minute petrecute cu cutia, economisesc destule dezamăgiri.

Categoria echipamentului individual de protecție. Categoria III este cea prevăzută pentru pericolele care pot cauza efecte foarte grave, printre altele chimice, conform Regulamentului 2016/425. O mănușă de atelier ar trebui să fie tocmai în această categorie.

Tipul conform EN ISO 374-1 și literele de sub pictogramă. Literele de la A la T indică substanțele concrete de testare, pentru care mănușa a obținut un timp de permeație confirmat. Aceasta este cea mai concretă informație de pe toată cutia.

Protecția împotriva microorganismelor. EN ISO 374-5 acoperă bacteriile și ciupercile, iar mențiunea despre viruși apare abia după un test suplimentar, cel mai adesea prin metoda ASTM F1671. Este utilă mai mult decât pare, fie și la aspiratul cabinei după fostul proprietar.

AQL. Este nivelul de calitate acceptabil la testarea etanșeității lotului. Cu cât cifra este mai mică, cu atât trec controlul mai puține exemplare cu micro-scurgeri. AQL 1,5 este o valoare întâlnită la mănușile cu cerințe ridicate.

Lipsa pudrei. Pudra de porumb era odinioară un standard, pentru că ușura îmbrăcarea mănușii. FDA americană a interzis mănușile medicale pudrate în decembrie 2016, indicând, printre altele, inflamațiile căilor respiratorii și transportul alergenilor prin pudra care plutește în aer. Interdicția a vizat dispozitivele medicale, dar în atelier funcționează aceeași logică, plus un argument practic suplimentar: pudra se așază pe lac, pe discul de ambreiaj și pe o suprafață proaspăt degresată înainte de lipire.

Contactul cu alimentele și lungimea manșetei. Primul este util oriunde atelierul este vecin cu o zonă socială, sau unde aceleași mănuși ajung în gospodărie. A doua contează la orice lucrare la care lichidul are șansa să curgă spre antebraț, adică la golirea uleiului, schimbul lichidului de răcire și spălarea pieselor într-o cadă. Manșeta prelungită este o modalitate simplă ca lichidul să nu găsească o cale spre interior.

Gripzzly se încadrează în întregime în acest cadru: nitril fără adaos de latex, fără tiurami și fără pudră, categoria III tip B, AQL 1,5, conformitate cu EN ISO 374-5 și ASTM F1671, aprobare pentru contactul cu alimentele, structură diamant pe toată suprafața de prindere, mărimi de la S la XXL, câte 50 de bucăți pe cutie. Pentru lucrările cu lichide există versiunea cu manșetă prelungită.

În final

Într-un atelier, aproape totul are un cod de catalog. Garnitura de sub chiulasă are un cod. Senzorul de poziție al arborelui are un cod. Chiar și acel unic dop care nu se găsește niciodată pe stoc are, teoretic, un cod.

Pielea de pe mâini nu are cod. Nu poate fi comandată pentru mâine dimineață, nu are un echivalent de calitate secundară și nimeni nu o va aduce din Germania în două zile. Este singura piesă din tot atelierul care trebuie să reziste la toate revizii viitoare, la toate sezoanele de anvelope viitoare și la toate proiectele viitoare de garaj demontate până la tabla goală.

Merită tratată măcar la fel de bine ca motorul, care primește ulei proaspăt la fiecare zece mii de kilometri.

Surse